 |
|
|
REVISTĂ DE TEORIE ŞI LITERATURĂ DRAMATICĂ EDITATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA |
|
|
Nr. 3-4/2009
|
Argument |
|
În
adolescenţă descoperim, citind un roman, că nu facem altceva decât să
căutăm cu frenezie paginile de dialog. Citim în diagonală,
şi chiar cu o stare de nervozitate, explicaţiile
autorului, descrierile de personaje, de interioare şi peisaje şi mărim
viteza lecturii pentru a atinge aceeaşi ţintă: paginile de dialog.
Comprimată, eliptică, bună de ascultat, literatura în
dialog (drama, piesa de teatru) pare singura specie literară aptă să se
adreseze unui public ce pierde treptat sensul “cărţii”. Dramaturgia este
literatură de un tip aparte. Fiind scrisă, ca şi poezia, pentru a fi
rostită, pare că tresaltă în rafturile bibliotecilor, în aşteptarea
rostirii. Fiind scrisă pentru a fi rostită şi, prin urmare, ascultată,
piesa de teatru a exprimat de-a lungul timpului capacitatea omului de a
asculta, totdeauna invers proporţională cu evoluţia civilizaţiei.
În zilele noastre,
o piesă de teatru care depăşeşte două ore,
cu pauză cu tot, îl nelinişteşte pe spectatorul contemporan. Bănuind
neliniştea spectatorului pe care l-ar putea pierde la pauză, regizorii
de teatru au desfiinţat pauza.
Secolul grăbit, al XX-lea,
a inventat piesa scurtă, drama într-un
act.
Faţă de drama shakespeariană, hugoliană, ibseniană, drama modernă a pierdut cincizeci la sută din cuvinte, fără a pierde din intensitate: Furtuna de Shakespeare este de zece ori mai lungă decât Regele moare de Ionesco. Din explicit şi locvace, textul dramatic a devenit implicit şi eliptic. Implicit pentru că imită conversaţia fără a fi o simplă conversaţie, aşa cum roata imită mersul fără a semăna cu piciorul. Dar, mai ales, eliptic pentru că păstrează dintr-o conversaţie elemente disparate: nu este conversaţie reală ci „epură” a acesteia. Între replicile unei drame sunt incluse evenimente ipotetice sau virtuale ce transformă, adesea, textul într-o şaradă care te sileşti să ghiceşti ceea ce nu este explicit în destinele „vorbite” ale personajelor. Astfel că dramaturgia oferă o lectură mai dificilă dar mai intensă, mai „pură” decât alte genuri literare tocmai pentru că este „incompletă”, punându-te în situaţia, intelectual confortabilă, de a adăuga perspicacitate, fantezie şi cultură pentru a adăuga „ceea ce lipseşte” Nu ştim să fi existat până acum în România o revistă dedicată exclusiv literaturii dramatice şi teoriei genului dramatic. Revista Drama va fi acest gen de publicaţie. Ea nu are nimic „dramatic” în sensul catastrofic al termenului ci se revendică de la sensul originar al cuvântului care în greceşte însemna acţiune. Acţiunea revistei Drama se rezumă la faptul că încearcă să atragă atenţia asupra unui gen literar care ţine pasul cu vremea. ( Mircea Ghiţulescu, Literatura viitorului în Drama nr. 1, 2001)
|
|
