Crize

Piesa lui Mihai Ignat mizează pe eterna poveste dintre o Ea şi un El, cu toate variaţiunile care pot deriva de aici, amintind, până la un punct, chiar de Ion Băieşu (Tanţa şi Costel) sau Aleksandr Ghelman (Doi pe o bancă). Cel mai important, însă, este faptul că oferă roluri bune pentru actorii Cosmina Ciuciulică şi Mihai Marinescu, iar aceştia nu pierd nici un moment din mână jocul melo-dramatic al seducţiei, al dragostei, al plictiselii, al certurilor. Reprezentaţia se compune din scene decupate cu simplitate şi naturaleţe. Dezvoltînd comicul până când ajungi să te întrebi dacă nu cumva este o parodie, spectacolul gândit de regizorul Traian Soimu are întreruperi cu momente imprevizibile de seriozitate. Vorbeşte despre dragoste, sexualitate, singurătatea în cuplu, îmbătrânirea de unul singur şi nevoia de celălalt, într-o desfăşurare melo-dramatică a clişeelor dintr-o relaţie.

Fiecare scenă este un moment de actorie reuşit. Sunt pline de feminitate exploziile Cosminei Ciuciulică sau crizele ei de melancolie şi regret. Comice, apariţiile lui Mihai Marinescu, bărbatul care încearcă să-şi impună fără reuşită masculinitatea printr-un apetit sexual debordant. El şi Ea au revelaţia că nu există marea iubire sau, dacă există, arată ca şi căsnicia lor, adică erotismul unei conversaţii la telefon (în primul an), sexualitate tandră ori animalică (tot în primul an, dar şi în zecilea), plictiseala de peste 10 ani, frustrările de la 20 ani, copilul pe care nu l-au avut, ratele pentru casă, crizele ei, burta lui... Tot ce e rău în viaţă este pus pe seama celuilalt. Nu sunt uşor de interpretat aceste roluri urmărite la diferite vârste, într-un spectacol conturat din replică şi joc actoricesc.

Senzaţia este că priveşti cu discreţie albumul de familie al unui cuplu banal şi asculţi o poveste spusă cu sinceritate. Scenografia lui Daniel Divrician, ingenios de simplă, este formată dintr-un panou cu planşe desenate, manevrate de actori, care sugerează schimbările de timp şi de spaţiu ca într-un film de desen animat. Traian Soimu reuşeşte să facă un spectacol convingător, antrenînd actorii într-un joc afectat, dar jonglînd tot timpul cu distanţarea pe care i-o permite concepţia scenografică.